Sunt momente in viata cand, chiar daca e frumos afara, vine primavara si viata ar putea sa fie grozava.....Ajungi sa te dai cu capul de pereti din cauza unui simplu RMN. Nu numai ca te gandesti ce va fi, ca treaba nu merge bine deloc (durerile sunt permanente, atenuate, din fericire, de MSM, dar atenuate nu alungate), uneori mi se face rau de durere. Amorteste mai ales partea stanga, dar si piciorul drept incepe sa-mi faca probleme. Plus dureri de cap puternice si frecvente. E clar ca ceva nu e in ordine. Sper sa reusesc ca, pina simbata, sa-mi fac rost de banii de care am nevoie sa pot face analiza. 650 lei. Nasol, o groaza de bani. Indemnizatia mea pe 3 luni. Ih! Sunt momente in care ma satur eu de mine. Unde sa ma duc sa mai plang sa adun banii necesari. Nici macar nu am reusit sa imi fac rost de banii de cartela sa-mi sun prietena din Italia poate ma mai poate ajuta cu ceva....E crunt. Mi se pare una din cele mai grele sarcini. Deci nu e de ajuns ca esti bolnav, ca ai zile cand nu-ti vine sa te ridici din pat, mai trebuie sa te si umilesti cautand bani pentru analize, analize la care ar fi trebuit sa avem acces gratuit, cel putin noi, astia care nu avem deloc posibilitati financiare! Dar sa speram ca o sa apara soarele si pe strada mea! Inca mai am ceva prieteni si poate....

Se pare ca am ajuns intr-unul din acele momente cand simt ca daca as dispara de pe fata pamantului toata lumea ar fi mai linistita si mai fericita. Ma simt inutila, nedorita si nefolositoare. Am o durere adanca in suflet si un gol cumplit. Nu mai pot sa ma lupt. Singurul sprijin a ramas micuta carte de rugaciuni a Sf.Nectarie. In rest e un mare gol si o mare durere. Poate pentru ca vineri se implinesc 6 ani de cand tata nu mai este si am ramas a nimanui. Inca ma doare sufletul chiar daca au trecut 6 ani. Si nimic nu a reusit sa umple locul ramas. Pentru mama sunt ceva care o incurca si e o problema. Fratele meu ma iubeste, dar are si el viata lui si nu vreau sa-l impovarez cu necazurile mele. Din pacate, atat din motive de bani cat si din cauza sanatatii nu am mai fost la psihiatru cam de mult si se cunoaste. E complicata viata. Sper sa reusesc sa depasesc momentul. Poate.

Ar trebui sa umblu pe la usile minunatilor de la Asistenta sociala, sa reusesc sa mai obtin ceva ajutoare. Si ar trebui sa ma duc sa mai imi fac o serie de investigatii (inclusiv un RMN - cam trista treaba, trebuie sa vad cum il scot subventionat, ca daca trebuie sa platesc 600 cat costa normal...ma las pagubasa!) si o vizita la psihiatru, ca au inceput sa ma lase nervii si s-a adancit rau depresia, sunt constienta. Unde sa ma duc, ce razboi sa port? Probabil ca voi prefera sa ma duc la medici, in speranta de a ma pune cat de cat pe picitoare. Am momente cant simt ca e prea mult, ca nu mai pot duce. Dar trebuie sa merg mai departe, nu am ce face. Noroc de prietenul meu cu 4 labe care ma sprijina moral! O sa vad si asta cat o sa mai mearga, cat o sa o mai pot duce....Din fericire, o prietena mi-a sugerat un medicament pe baza de plante care se pare ca e mai eficient impotriva durerilor, caci am momente cand mi se face rau de durere, pur si simplu. Nu e un moft, cand te doare tot corpul.....Dar mergem inainte....

Da, chiar, ce te faci cand nu mai poti? Cand te doare rau tot (asta e boala neurologica si probabil sunt perioade cand se acutizeaza), cand nu te mai tin nervii din cauza durerii... Cand pe tine nimeni nu te intreaba cum iti e de fapt si toata lumea vrea ceva de la tine....Cand si mama vrea fel de fel de nu reusesc sa ma inteleg cu ea neam...Iar daca-i zic lui frate-meu nu ma aleg decat ca se enerveaza asta si atat. Ce te faci cand nu mai poti? Te asezi in geninchi (macar in suflet, ca fizic nu am cum) si te rogi la Cel de Sus sa-ti dea putere... si eu ma mai rog si la Sfantul Nectarie, care nu ma lasa niciodata! Sa aveti putere sa le duceti pe toate si un Paste cu lumina!

Au trecut Floriile. Greu, ca la mine in casa sunt 2 care se sarbatoresc, si mama, si fratele. Vine Pastele. Apoi, pe 27 se implinesc 6 ani de cand tata nu mai este printre noi. Si daca vine Pastele, ce, o sa spuneti. Pai treaba e cam asa: dintr-o eroare a Administratiei financiare mamei mele i s-au luat 300 lei din pensie din decembrie pina acum. Eu am 234 lei. Mai castig cativa lei muncind la negru la niste traduceri. Putin, evident, fata de cat este necesar intr-o casa cu doi oameni care au de luat foarte multe medicamente (iar eu sunt nevoita sa-mi iau o serie de medicamente necompensate, ca sunt din alea naturiste si acolo nu te intreaba de reteta), care au 500 lei luna asta factura la curent (a fost frig si a mers centrala), gazul cam tot asa... Plus ca trebuie sa-ti pui pe masa ceva de Pasti. Si iti mai intra un om in casa si trebuie sa il primesti omeneste...Ma chinui sa rezolv problema mamei, dar va trebui sa astept sa treaca sarbatorile, ca asa e la noi...Si ma stradui sa le pun cap la cap, sa mai infiripez cativa lei sa mai urnesc macar ceva. E un fel de viata din aproape in aproape. O sa ma duc la Primarie, ca dau astia 50 lei ajutoare la persoanele cu handicap si am inteles ca mai dau 100 lei de Pasti si poate mai reusesc sa mai infiripez ceva... Vine Pastele, dar greu!

Invat in fiecare zi cat este de relativa viata. Boala neurologica avanseaza, evident, pentru ca asta este. Pot doar sa o tin sa nu se agraveze. Dar am tot mai des dureri, mainile si picioarele se umfla si dor, ma misc greu. Iar in ultima vreme am momente cand ametesc si, cum se spune, "mi se rupe filmul". trebuie sa ma culc, pentru ca ma ia cu lesin. Cu traheostoma, ce sa spun, m-am obisnuit. Intr-un fel. Umilinta situatiei e o parte din viata mea de zi cu zi. Nu ai medicamente (m-am chinuit o saptamana pana am reusit sa obtin unul din medicamentele esentiale pentru mine ca sa pot sta pe picioare, ca am mai redus din celelalte, din motive financiare - povestea cu gratuitatea de care beneficiaza cei cu handicap pentru medicamente nu e chiar asa, tot trebuie sa mai platim ceva), iti faci probleme ca ar trebui sa contribui si tu la cheltuielile casei (numai lumina a venit 350 lei - regularizarea), te lupti cu o infectie la rinichi (le fac periodic, probabil pe fondul scaderii imunitatii si a consumului foarte mare de medicamente), se mai adauga si puseele de tensiune, depresia cronica (stiti si voi cum e - sunt momentele acelea cand ai vrea sa-ti cada pamanatul in cap, sa dispari, sa nu ii mai obosesti pe cei din jur cu necazurile si problemele tale...pentru multa lume depresia e un moft, nu o boala, dar mai ales daca se adauga la celelalte probleme....devine complicat)....ajung sa ma simt ca o frunza... subtire, fragila si putin importanta, de fapt. Norocul meu sunt cartile, pisoiul si prietenii. Prietenii de tot felul. Cei de aici,  sau de pe Facebook sau de pe mail, cei din viata reala.... finutza mea care, la 6 ani, are o sensibilitate si o grija cum oamenii maturi nu prea au....o frunza neinsemnata, dar totusi....trebuie sa rezist si sa merg mai departe. Poate ca o sa vina si pentru mine primavara!

Am avut bucuria si surpriza zilele trecute sa primesc de la o prietena 200 de lei de Martisor. Suma enorma pentru mine, care am pe luna 234 lei de toti si am cateva luni de cand fac balet printre retetele de la farmacie, ca sa mai pot da cate un ban in casa acum, pe iarna, cand sunt cheltuielile mari. Ei, dar ce te faci daca mai ai si prieteni? Adica, ma rog, mai precis o finutza de 6 ani, cu 3 frati mai mici (cea mai mica are 2 luni), un tata inca fara lucru, mama se ocupa de cei mici si bunica (125 lei pensie de urmas) sta cu ei. Si aveau nevoie de 200 de lei sa-si plateasca masina de lemne pe care o luasera. Ei, voi ce-ati face in locul meu? Ati spune: bine, dar pastilele tale, mancarea, facturile....Dupa ce ca sunt de n-am cu ce trece strada, cum se spune, ma apuca grija altora...Hm, usor de spus, dar eu spun ca prietenul la nevoie se cunoaste. La nevoia lui. Drept urmare martisorul meu s-a facut martisor la aia micii, pentru lemne. Sa fiu eu multumita ca am prieteni si ca inca mai pot munci, ca m-am apucat de tehnoredactare si traduceri, si pina la urma o sa razbesc... datorita voua, prietenii mei!!!

Ma uit la emisiunea liu Carmen Avram, "In premiera" la reportajul cu Mihai Nesu, cu lacrimi in ochi. Nu numai pentru conditiile care le-am vazut in Olanda, dar mai ales pentru lectia de viata data de Mihai Nesu. Ma uit in ochii lui si simt toata durerea care este dincolo de ei. Dar e o durere asumata, ca o problema care trebuie rezolvata pas cu pas. Este adevarat, acolo este mult mai usor, cand ai bani si un sistem medical si de asistenta sociala  Dar ma uit la demnitatea, echilibrul, forta si asumarea care sunt dincolo de bani. Banii nu pot rezolva tot. Este adevarat ca e greu sa fii demn cu 234 lei pe luna si sa te stradui sa mai castigi un ban la negru cand si cat poti. Dar si asta e o parte din viata. Si in clipe ca azi, cand ma doare tot, mi-e greu si sa ma ridic din pat si am senzatia ca sunt singura si mi-e sufletul gol ma uit in jur si vad cate necazuri au altii inteleg ca viata trebuie luata pe rand, pas cu pas, si viata trebuie traita si asumata, chiar daca nu este usor! Multumesc, Mihai Nesu! Multumesc Carmen Avram!

Am putut in dimineatza asta, cu mare bucurie si lacrimi in ochi, sa urmaresc liturghia de la mine de la biserica, transmisa in direct de TVR3. E linistitor si intaritor sa auzi cuvantul Domnului si sa iti incalzeasca inima vorbele citite de un preot asa de daruit cum e al nostru. Din pacate, din cauza bolii si a vremii, nu am ajuns iarna asta la biserica (e greu de urcat pe zapada). Dar a fost mereu o bucurie sa primim in casa noastra pe parintele Margineanu cu ocazia Craciunului sau al Bobotezei, caci parintele stie ca suntem cu sufletul aproape de biserica si cu mare drag venim la slujbe. Poate de asta viata nu m-a ingenunchiat de-a binelea. Evanghelia de azi a vorbit despre iertare. Asta m-a ajutat sa merg mai departe. Am iertat cu adevarat pe cei care mi-au facut rau. Si sper ca rugaciunile si gandurile mele bune sa ma aduca spre calea rezolvarii necazurilor si sa ies deasupra durerilor si umilintelor. Pentru ca e greu sa trebuiasca sa te imprumuti de 25 de lei ca sa-ti iei niste medicamente care te pot ajuta o luna sa-ti sustii ficatul. Sa trebuiasca sa iti faci calcule si sa speri sa mai gasesti ceva de lucru ca sa supravietuiesti de la o luna la alta. Dar acum vreau sa ma gandesc numai la bucuria intalnirii cu cel care m-a sustinut toata viata, dar mai ales in ultimii ani de boala. Daca Dumnezeu a considerat ca trebuie sa trec prin necazurile bolilor e bine poate sa incerc sa nu ma plang, ci sa o consider o lectie de supunere si umilinta care trebuie sa ma faca mai buna si sa ma intareasca. Sper sa am putere sa merg mai departe si sa razbat!

Vine primavara.Meteorologic vorbind. "Tehnic" nu prea e grozav. S-au accentuat durerile neurologice, starea depresiva, fac mai des hemoragii traheale. Sunt zile cand mi-e greu sa ma misc din camera mea in bucatarie. Sa-i dea Dumnezeu sanatate mamei, ca altfel as manca sandwich-uri si as sta intr-un azil, si fratelui meu, care ne ajuta si el (cum poate, ca acum are familia lui si e putin mai complicat, dar e mereu prezent). Sincer, sunt zile cand daca nu ar fi calculatorul si cartile as lua-o pe camp de tot. Sau peste camp. Stau la et.5. Norocul meu este ca sper sa imi mai gasesc cate ceva de lucru sa pot urni putin lucrurile. Si acum, daca tot se incalzeste afara, sa pot umbla poate mai obtin vreo forma de ajutor de la stat, desi statul asta....Si tot asa, intre timp, incerc sa ma obisnuiesc cu lucrul pe net, sa am si eu un blog si un site, sa le monetizez, poate mai ma misc putin cu banii. La vara visez sa ajung in stadiul sa imi fac macar plastia de trahee si sa scap de tub. De boala neurologica sau de Hepatita C nu am cum scapa, va trebui sa ma invat cu ele si sa vad cum "le duc". De asta tot ma zbucium sa fac ceva, ca nu se poate cu 234 lei. Imi creste tensiunea in fiecare luna cand vin banii, din doua motive: cat de putini sunt banii si la gandul ca va trebui sa incep iar cu umblatul prin usile lor ca sa-i am macar pe astia plus reducerile la medicamente si transport. Te aduni in fiecare zi din cioburi mici si incerci sa mergi mai departe si sa mai gasesti macar uneori cate un motiv de bucurie.

Viata ca bolnav, mai ales la noi acum, e o scoala continua a renuntarii. Am avut surpriza sa isi aminteasca de mine o prietena de departe-Sofia Deceanu, A fost un ajutor important, ca la un om ca mine 50 euro conteaza enorma. Am avut cu ce sa fac o aprovizionare cum trebuie in casa, ca mamei i-au retinut din decembrie 300 lei din pensie si e jale. Am noroc ca, sper, o sa-mi mai gasesc niste traduceri (la negru, evident, dar e un ban castigat din fata calculatorului), dar tot am fost nevoita sa reduc luna asta din medicamente. Stiu ca nu e bine, dar nu am avut incotro. Nu mai ajungeau banii. Fratele meu ne ajuta cat poatre, dar s-a mutat cu logodnica si acum au o perioada, dupa ce s-au chinuit sa isi mai ia ce le mai trebuie prin casa, ca mai degraba vin si mananca la mama. E greu pentru toata lumea. Si de unde bani pentru medicamente? Sa vedem ce facem in martie/ Nu cred ca mare minune, mai ales ca am si datorii la banci. Dar viata merge inainte si nu imi ramane de sperat decat ca gasesc ceva tehnoredactari sau traduceri de facut, sa mai pot castiga ceva bani. O sa incerc sa vad cat pot sa umblu poate mai obtin ceva ajutoare de la stat, dar am o mare indoiala, la situatia existenta. Dar cine stie....

Realitatea unui bolnav e diferita de cea a unui om sanatos. cand esti sanatos ti se pare ca nu te poate atinge nimic. Asa eram si eu acum 7 ani. Ei, dar vine o zi.... si pleci dimineata de acasa bine-sanatos, apoi, brusc... se rupe firul. Si ajungi la spital, apoi incep problemele... dar sa nu o iau de la capat cu povestea necazurilor mele adunate in timp. Ma uitam in seara asta la stiri si ma gandeam ca, desi sunt in situatia in care sunt, alti oameni o duc infinit mai greu. Si nu vorbesc numai despre cei pe care ii vedem la televizor, ingropati in zapada (dar pe care se pare ca ii vedem numai noi, guvernantii au alta treaba), ci, de exemplu, la cei din oras, care stau la casa si care, din pricina situatiei financiare, nu mai au suficiente lemne si nu au gaze, iar butelia s-a terminat. Iar zapada in jurul casei e.... cat casa....Ei, atunci necazurile mele parca se simt altfel. Este adevarat ca imi impart casa si viata cu durerea, ca nu am practic din ce trai (234 lei pe luna nu sunt bani), dar am norocul unei familii si a unor prieteni care ma ajuta. De asta incerc macar sa nu ma plang si sa "mut" problemele din aproape in aproape, desi, de exemplu, luna asta am preferat sa nu imi iau decat medicamentele pentru boala neurologica si pentru depresie, cele pentru inima nu mi le-am mai permis, pentru ca stiam ca in casa nu mai sunt suficienti bani. dar viata merge inainte si sper ca din martie sa reusesc sa mai imi gasesc ceva de lucru, vreo tehnoredactare, vreo traducere, orice sa mai pot castiga. Si, eventual, sa vad cum reusesc sa mai imi fac niste dosare de ajutoare, sa ajung la o suma omeneasca pentru ca e greu ca, la fiecare luna sa trebuiasca sa faci echilibristica....

A trecus si inmormantarea  matusii mele. Mi s-a intunecat sufletul cand i-am vazut pe unchiul meu, un om de obicei rece si masurat, dar si pe varul meu, un om bland, bun si sensibil, strangandu-se de durere la sarutarea de pe urma, cand si-au luat ramas bun de la ea. Nu am avut suficienta putere sa merg pina la mormant si sa fiu langa ei pina la capat (stiu din experienta cat e de greu atunci cand se bat cuiele in sicriu si cand acesta se coboara in groapa). E foarte grea despartirea, mai ales ca, odata cu trecerea in nefiinta a celor din fata noastra ne amintim ca ne apropiem si noi mai repede tot de aceeasi groapa... O sa-mi spuneti ca am devenit morbida, dar e greu, cand se adanceste si depresia, cand se agraveaza si durerile, e iarna si frig, sa te mai si ingrijesti de sanatatea ta. Dar mai important decat propriile dureri mi se pare sa ne aducem aminte sa ii iubim si sa ii ingrijim pe parintii si bunicii nostri atat timp cat ii mai avem linga noi. Chiar daca asta inseamna sa dam dovada de mai multa rabdare, sa le facem unele mici mofturi, sa ascultam de 10 ori pe zi aceleasi povesti si multele de acest gen. Asta atunci cand, poate, pe noi ne doare ceva mai tare sau avem alta urgenta. Pentru ca, daca nu facem asa si nu suntem atenti, daca ni se pare ca pentru ei ne putem gasi timp si maine, odata ne trezim ca nu mai exista maine si batranii nostri nu mai sunt. pentru ca ei asa fac, trec dincolo pe tacute, ca sa nu ne stanjeneasca si mai mult, ca si asa viata e grea....Si pe urma in jurul nostru e mai gol si mai frig...

Frig rau. Bine, e miezul iernii, e logic sa fie frig. Si nici macar nu e asa de frig, au fost si zile cu -40 grade. Si totusi.... Frigul e si pe dinauntru. Am pierdut-o aseara pe matusa mea. La 79 de ani. Pentru mine, ar fi putut sa mai traiasca. As fi vrut sa o mai am linga noi, Sa vina sa mai stea cu mama de vorba si sa le fac floricele de porumb. Sa se uite impreuna la "Tinar si nelinistit" si sa citeasca reviste cu povesti siropoase. E o parte din viata mea, din amintirile mele, legatura cu bunicii,,, s-a dus linga ei, acum e linistita. E greu pentru mama, caci e din ce in ce mai singura, intr-un fel. Omul cel mai apropiat pentru ea, dupa tata, care nici el nu mai este, a plecat. Ne mai are doar pe noi. Si eu, care sunt vai steaua mea. Asta e unul din momentele in care simt frigul adanc in suflet si in toate oasele intepenite si in nervii durerosi. Apoi ma uit imprejur, imi aduc aminte ca maine finutza mea implineste 6 ani si ca este important sa incerc sa ma pun pe picioare, desi e greu sa traiesti intr-o lume unde una din cele mai importante probleme este sa-ti faci rost de medicamente si sa ai bani pentru acele medicamente, in conditiile in care povestea cu gratuitatea la persoanele cu handicap e o poveste, cum bine se stie. Maine trebuie sa ma hotarasc ce medicamente imi iau. Sambata e inmormantarea matusii mele, o sa fie o zi foarte grea! A mai murit o parte din viata mea!

Poate parea complicat sa vorbesti despre viata unui om bolnav. Ce sa spun, ca trebuie sa ma lupt in fiecare zi cu durerea neurologica, starea de ameteala care cred ca apare nu numai pe fond neurologic, dar si din cauza problemelor cu ficatul. Sper maine sa se mai inmoaie vremea si sa reusesc sa ajung la medic. In rest, vorba mamei, noroc cu Internetul. Greu e sa te ridici dimineata din pat si sa te gandesti la vreun fel de viitor, cand esti asa de intzepenit de boala. oricum, faptul ca exista prieteni precum Septar Adnan si prietena mea din Ardeal, cu care mai stau din cand in cand de vorba, dar si ceilalti oameni care m-au ajutat mult. Conteaza orice picatura, pentru unii si 20 sau 50 lei sunt un fleac, pentru altii fac diferenta. Asta e motivul pentru care nu stiu cum sa multumesc prietenilor!

Cand te uiti in jur si vezi cata durere si cate probleme sunt nu-ti mai vine sa spui nimic. Cum sa ma apuc eu sa ma plang de durerile continue, de starea de slabiciune, de senzatia de neputinta? Cum sa spun ca am zile cand mai bine nu m-as mai ridica deloc din pat dimineata? Boala neurologica este crunta pentru ca nu are semne foarte vizibile si usor de inteles, si, de multe ori, lumea are senzatia ca o fac pe nebuna. Mai ales ca sunt si intr-o situatie fara iesire. Cum sa te descurci cu 234 lei? Noroc ca am prieteni care ma ajuta. Nu pare mult, de exemplu, dar cei 50 lei/luna pe care mi-i trmite Septar Adnan, un prieten din partea cealalta de tara, de o buna bucata de vreme, conteaza enorm. O sa spuneti "ce mare lucru", dar raportati suma la valoarea indemnizatiei mele de handicap si o sa vedeti ca e mare lucru. Nu stiu, poate ca asta e unul din lucrurile care ma ajuta sa ma ridic dimineata din pat. Asta si speranta ca, macar in parte, voi reusi la un moment dat sa imi rezolv problemele.

E greu de inteles felul in care evolueaza o boala neurologica pina nu esti direct suferind de asta. Dar te doare tot: mainile, picioarele, tot corpul. Simti ca te lesina durerea si nu poti spune nimic nimanui, pentru ca ai da senzatia ca te prostesti, seamana a sclifoseala: cum adica te doare tot? Uite asa, te doare tot. Esti nevoit sa te sustii cu tot felul de calmante. Esti in situatia de a plange de una singura dupa ce ramai singura in camera ta. E sentimentul ca esti singura, ca ar fi o usurare, de fapt, pentru cei din jur daca nu ai mai exista, daca s-ar termina tot.... Si a doua zi dimineata o iei de la capat cu aceleasi dureri sau cu altele. Si stii ca asta nu se va termina, ca exista mari sanse sa fie mai rau, pentru ca posibilitatile de tratament sunt modeste, si asa e greu de procurat medicamente si nu prea sunt variante de tratament. In conditiile astea trebuie sa ne gasim resurse sa ne ridicam din pat maine dimineata (sau, ma rog, azi, ca e aproape ora 1 dimineata). Dar sa speram ca maine o sa fie mai bine. Poate.

Ce-ar fi daca as muri? Asta m-am intrebat azi-noapte si azi toata ziua, cand m-am chinuit cu niste crize de sufocare crunte. Nu puteam la un moment dat sa mai respir aproape deloc. Ei, daca mor e simplu, pe mine, drept sa spun, ma sperie chestia cu supravietuitul, nu aia cu muritul, ca daca mori macar scapi si te odihnesti. Dar daca nu scapi si e mai rau.... Neee, nu e bine. Si la cine suni daca ti-e rau? La nimeni, stai potolita fata mea, noroc ca mai e cate un nebun ca Mircea Badea care ne mai ridica de pe unde suntem imprastiati....Asa ca am preferat sa incerc sa ma adun, asa cum ma sfatuia prietenul meu despre care povesteam in celalalt blog, sperantelenoastre.blogspot.com, si de la care am primit o buna lectie de viata, si sa incerc sa vad cum ajung sa vad ziua de maine si sa incerc sa ma pun pe picioare... Poate ca ar trebui sa o facem impreuna, nu credeti?

Stiu, sunt sarbatorile, fiecare am facut efortul sa avem cat de cat macar iluzia belsugului si nu avem disponibilitatea sa ne intoarcem catre cei care sunt chiar suferinzi. E neplacut. Mai ales ca la televizor tot ni se spune sa ne gasim solutii "sa traim mai bine".... Il invit pe respectivul doritor sa "traiasca bine" cu 234 lei pe luna, dureri neurologice cvasipermanente (astea sunt dureri.... peste tot, pentru ca, din cate am inteles de la medicul meu, este, practic, vorba despre terminatiile nervilor pe care ii avem in tot corpul si... depinde ce noroc ai, la boala asta; eu nu am prea avut, ca numai anul trecut am facut 2 accidente vasculare la interval de 1 saptamana....), cu probleme date de respiratia printr-un tub in gat (care se vede si in poza de profil, de altminteri), tub care intretine si infectiile stafilococice, ca trebuie dezinfectat si schimbat zilnic (treaba care, evident, am invatat sa o fac singura), plus umilintele date de crize daca ai mai mult de umblat pe jos, ca nu poti respira corepsunzator, cu faptul ca te trezesti noaptea din cauza durerilor. Pe cine intereseaza un asemenea om, care traieste mai mult cu durerea (pe care trebuie sa invete sa o administreze) decat cu ceilalti oameni, pentru ca tocmai din cauza durerii ai tendinta sa stai mai mult in pat sau pe langa pat, sa te poti intinde repede cand ti-e rau. De un om ca mine cine sa se intereseze? Stati linistiti, doar tot noi intre noi, cei necajiti, cu probleme si cu necazuri, ne ajutam si ne sprijinim. Ca nu e nevoie doar de bani. Mai conteaza si un telefon, o scrisoare sau un e-mail cu un gand cald. Doar e sarbatoare. Pentru toti.

Curatenia Bobotezei sa ne limpezeasca tuturor sufletele1 Cel mai greu este sa mergi mai departe cand vezi ca se anunta fel de fel de necazuri. Si cand te gandesti, ca mine, ca trebuie sa-ti faci curaj, daca poti, sa te duci sa-ti faci dosar pentru noile ajutoare sociale! Nu de alta, dar nu se stie cum se va formula in final si cum se va alica legea asta noua a sanatatii. Ca la cei 234 lei din care se presupune ca ar trebui sa traiesc eu.... Mai bine sa ne aducem aminte de Boboteaza si de Sf.Ion si sa vedem poate putem ajuta pe cei mai necajiti decat noi. Oricat ar parea de ciudat, oricat ni s-ar parea fiecaruia, sunt si oameni mai necajiti ca noi.